Imaghjini, culori è rimori chì invadani l'anima d'un omu in partanza, è a prosa di Olivier Ancey chì l'accumpagna. A traduzzioni da vene da Bernadette Micheli.
Hè un celu biancu, una tela immaculata induve a luce stampa à pinnillate torbe e fiure zitilline. Un biancu screnu induve a mimoria sbucina a vita chì sfila trinnichendu cum’è un vechju super 8. Mi ci vecu corre, ride è ghjucà. Ci sè ancu tù o Petru Ghjuvà. Cumu sapè quant’ella pò esse ladra a vita quand’omu hà sempre a niscintria di i so dece anni ? Cumu sapè ch’ellu t’avissi da rode issu cancaracciu sei anni dopu, amattenduti cum’è una candela in qualchì mese ? U core ride è piegnenu l’ochji. Pensu à e corse sfrinate di e nostre partite di ballò è ribombanu in la mio mente tante scaccanate mentre saltilleghjanu annant’à u screnu e fiure di issu benestà passatu.
Annant’à u fogliu biancu, si mischianu l’adori d’inchjostru, d’incolla è di sguassaghjola. U maestru hè un pezzu chì ùn lu sentu più. A so voce risona ma e so parolle ùn anu più sensu, quant’è ch’ellu parlessi un’antra lingua cà a meia. Provu à guardà fora à traversu u vetru ma ùn possu. Vogliu gode a dulcezza di l’aria chì viranu imbalsama, a pace di un orizonte senza cunfine è u frombu di isse cavallate di sciuma chì si sfragilleghjanu nant’à u molu. Allora chjolgu l’ochji è a luce si face più dolce.
Sò muntagne bianche. I fiocculi cutrati mi carezzanu a faccia. A neve fresca è lebbia ingutuppa u struscime di i mio passi. Guardu issu biotu chì m’abbaglianeghja è si lampa pricipitatu u mio spirdu annant’à u vergine mantu di l’inguernu. Intornu à mè s’annebbia u mondu, ingullitu da l’abissu di l’ore. Da i ghjochi di corte di scola à i primi basgi barattati à l’appiattu, l’anni passanu spinserati ed eccumi divintatu un omu.
Duie raglie di pulvaretta bianca, cum’è un invitu à u viaghju. Stasera fistighjemu un intarru, u meiu, quellu di l’omu chì s’hà da marità è chì lascia daretu à ellu a so vita di nanzu. I mio amichi anu pricuratu è mi sò lasciatu scunvince. M’aspettanu l’infernale riche trà e buttiglie biote è u cinnaraghju pienu à mocculi ghjalati. A sanu bè chì ùn aghju mai vulsutu pruvà ma s’e un la facciu oghje ùn la faraghju mai più. U vilenu m’infiara e nare. Una lusina bianca mi matraversa à stilittate.
U vistitu biancu risplende appesu sopr’à u littinu. In lu calore di un’abbracciata mi surridi offerta, di passione tremu è mi perdu in lu to sguardu. Sentu bolle a vita in lu più prufondu di e mio vene. Ti tengu tantu caru. A musica è e rise mi travenu di e to bracce è u sonniu svanisce. Mi vogliu strallà accantu à tè, ripone u capu annant’à u to corpu è sente i calci di l’avvene chì cresce in la to carne. I mio amichi ballanu cum’è dannati annant’à a pista. M’arrizzu, sortu fora è mi ficcu in vittura.
Siguità a linea bianca, azzingammi à u chjerchju è lasciammi guidà. I vetri sò aparti è sentu e staffilate di l’aria fresca. M’introna u mio batticore, mi trapananu e martillate di a musica è u frombu di u mutore. Ballanu cun franasia e sfiere rosse di u cuntore. Sfila a strada in le strisce bianche di i lumi ; a notte pagna m’hè linzolu.
Sò i ragi bianchi di un sole radiosu, una luce intensa ma chì ùn acceca, u sullevu prufondu di un balsamu cilestu chì appacia ogni dulore. Guardu issa luce è si strughje a paura. In lu fracassu di u partu viulente chì mi face rinasce mi pare di sente rimori di passa è veni è voce chì risonanu. Apru l’ochji è vecu a so pilusa bianca esce pianu pianu da u turbidume. Mi parla ma ùn capiscu tutte e so parolle. Vularia girà appena u capu per vedela di coda d’ochju ma ùn possu. A vularia parlà ma sò incapace di pruduce minimu sonu. A vularia ritene ma ùn sentu più e mo vembre. Ùn sentu mancu più corre e lacrime annant’à e mio facce.
Hè un celu biancu di scialbu cripacciulatu, un palidu spechju chì a mimoria veste à fiure tralucente. Una cabbia di ghjessu induve u tempu infermu ùn si sgrana più. Ci ghjace u mio sguardu è l’ore si ci impetranu. Liberatemi di sta pelle morta. Datemi a pace, u silenziu è l’uscurità. Fate ch’e ùn senti più isse voce, ch’elli cessinu issi stridi è ch’elli si tacinu issi pienti. Mittite fine à stu turmentu, chì sì a pelle ùn sente più nulla, l’anima hè straziata è u core dissanguineghja. Avà sbrancatemi.
Olivier Ancey
Illustration : Neve, Petra Alta
Hè un celu biancu, una tela immaculata induve a luce stampa à pinnillate torbe e fiure zitilline. Un biancu screnu induve a mimoria sbucina a vita chì sfila trinnichendu cum’è un vechju super 8. Mi ci vecu corre, ride è ghjucà. Ci sè ancu tù o Petru Ghjuvà. Cumu sapè quant’ella pò esse ladra a vita quand’omu hà sempre a niscintria di i so dece anni ? Cumu sapè ch’ellu t’avissi da rode issu cancaracciu sei anni dopu, amattenduti cum’è una candela in qualchì mese ? U core ride è piegnenu l’ochji. Pensu à e corse sfrinate di e nostre partite di ballò è ribombanu in la mio mente tante scaccanate mentre saltilleghjanu annant’à u screnu e fiure di issu benestà passatu.
Annant’à u fogliu biancu, si mischianu l’adori d’inchjostru, d’incolla è di sguassaghjola. U maestru hè un pezzu chì ùn lu sentu più. A so voce risona ma e so parolle ùn anu più sensu, quant’è ch’ellu parlessi un’antra lingua cà a meia. Provu à guardà fora à traversu u vetru ma ùn possu. Vogliu gode a dulcezza di l’aria chì viranu imbalsama, a pace di un orizonte senza cunfine è u frombu di isse cavallate di sciuma chì si sfragilleghjanu nant’à u molu. Allora chjolgu l’ochji è a luce si face più dolce.
Sò muntagne bianche. I fiocculi cutrati mi carezzanu a faccia. A neve fresca è lebbia ingutuppa u struscime di i mio passi. Guardu issu biotu chì m’abbaglianeghja è si lampa pricipitatu u mio spirdu annant’à u vergine mantu di l’inguernu. Intornu à mè s’annebbia u mondu, ingullitu da l’abissu di l’ore. Da i ghjochi di corte di scola à i primi basgi barattati à l’appiattu, l’anni passanu spinserati ed eccumi divintatu un omu.
Duie raglie di pulvaretta bianca, cum’è un invitu à u viaghju. Stasera fistighjemu un intarru, u meiu, quellu di l’omu chì s’hà da marità è chì lascia daretu à ellu a so vita di nanzu. I mio amichi anu pricuratu è mi sò lasciatu scunvince. M’aspettanu l’infernale riche trà e buttiglie biote è u cinnaraghju pienu à mocculi ghjalati. A sanu bè chì ùn aghju mai vulsutu pruvà ma s’e un la facciu oghje ùn la faraghju mai più. U vilenu m’infiara e nare. Una lusina bianca mi matraversa à stilittate.
U vistitu biancu risplende appesu sopr’à u littinu. In lu calore di un’abbracciata mi surridi offerta, di passione tremu è mi perdu in lu to sguardu. Sentu bolle a vita in lu più prufondu di e mio vene. Ti tengu tantu caru. A musica è e rise mi travenu di e to bracce è u sonniu svanisce. Mi vogliu strallà accantu à tè, ripone u capu annant’à u to corpu è sente i calci di l’avvene chì cresce in la to carne. I mio amichi ballanu cum’è dannati annant’à a pista. M’arrizzu, sortu fora è mi ficcu in vittura.
Siguità a linea bianca, azzingammi à u chjerchju è lasciammi guidà. I vetri sò aparti è sentu e staffilate di l’aria fresca. M’introna u mio batticore, mi trapananu e martillate di a musica è u frombu di u mutore. Ballanu cun franasia e sfiere rosse di u cuntore. Sfila a strada in le strisce bianche di i lumi ; a notte pagna m’hè linzolu.
Sò i ragi bianchi di un sole radiosu, una luce intensa ma chì ùn acceca, u sullevu prufondu di un balsamu cilestu chì appacia ogni dulore. Guardu issa luce è si strughje a paura. In lu fracassu di u partu viulente chì mi face rinasce mi pare di sente rimori di passa è veni è voce chì risonanu. Apru l’ochji è vecu a so pilusa bianca esce pianu pianu da u turbidume. Mi parla ma ùn capiscu tutte e so parolle. Vularia girà appena u capu per vedela di coda d’ochju ma ùn possu. A vularia parlà ma sò incapace di pruduce minimu sonu. A vularia ritene ma ùn sentu più e mo vembre. Ùn sentu mancu più corre e lacrime annant’à e mio facce.
Hè un celu biancu di scialbu cripacciulatu, un palidu spechju chì a mimoria veste à fiure tralucente. Una cabbia di ghjessu induve u tempu infermu ùn si sgrana più. Ci ghjace u mio sguardu è l’ore si ci impetranu. Liberatemi di sta pelle morta. Datemi a pace, u silenziu è l’uscurità. Fate ch’e ùn senti più isse voce, ch’elli cessinu issi stridi è ch’elli si tacinu issi pienti. Mittite fine à stu turmentu, chì sì a pelle ùn sente più nulla, l’anima hè straziata è u core dissanguineghja. Avà sbrancatemi.
Olivier Ancey
Illustration : Neve, Petra Alta